Una dintre deprinderile politicienilor, una dintre cele mai de pret, de baza, fara de care putini reusesc sa supravietuiasca si sa se fofileze mai mult sau mai putin elegant printre si intre compromisurile, ba chiar mizeriile lor zilnice, este aceea de a promite. La un moment dat, unii dintre ei o fac atat de bine, atat de curveste si de hoteste incat daca in timp tu, ca muritor de rand, nu reusesti sa devii la fel de sulfa ca ei, in a le intelege limbajul bine ticluit si poleit cu minciuni frumoase, risti sa le crezi. Poti, foarte bine, atunci cand vezi, de exemplu, ca un neica nimeni care te-a aburit in campanie, la colt de strada, cu un mic si o bere expirata, sa te joci cu sentimentele lui. E amuzant, deloc fair-play poate, si uneori deloc usor de realizat. Dar atunci cand reusesti si vezi ca-i tremura chilotii pe el de frica, ai o satisfactie bolnava, o satisfactie care iti demonstreaza ca domnul ajuns "bine” e, de fapt, in spatele cuvintelor bine aranjate si corectate din cand in cand de catre un responsabil cu imaginea partidului, o carpa cu care poti, la un moment dat, sa freci podelele. Mizeria politicii si a realitatii inconjuratoare te poate face sa joci la fel de murdar. Ei, si? De ce ar trebui sa intoarcem intotdeauna si celalalt obraz? (asta intr-o exprimare delicata si cu ocolisuri…). Si tot la capitolul mizerii, nu pot observa ca politicienii au o izbanda: lucrul in echipa cu jurnalistii. Insa, depinde de politicieni si de jurnalisti. De exemplu, vreo doi asa-zisi politicieni (de fapt, unul dintre ei nu este decat un obscur functionar cu pretentii de persoana publica) si-au tras alaturi cativa ziaristi (!?), dupa chipul si asemanarea lor (evident). Dar asta nu este nimic. Sa fie sanatosi, cu demersul lor jurnalistic (cica) cu tot! Numai ca asa-zisa lor munca nu inseamna altceva decat un furt intelectual. Imagini, linii, concept. Ei aveau zero. Au furat de la altii, au creat un amalgam incoerent si nedefinit, un kitch. In prostia lor, nu au fost in stare sa prelucreze materialul furat astfel incat sa arate… uman (daca se poate spune asa, caci furtul oricum s-ar fi vazut, nu avea cum sa nu se vada). Este jenant. Partea proasta este ca respectivii traiesc, deocamdata, intr-un univers al amintirilor care le-au strans de prin redactiile pe unde s-au perindat. Idei de materiale furate, barfe auzite pe la colt de strada si luate de bune… Cand toate aceste nimicuri se vor epuiza… ce va urma? Inevitabil, decesul demersului jurnalistic. Ar fi trebuit sa uram: bine ati aparut alaturi de noi? Va veti gasi si voi locul vostru? Poate in lada de gunoi. Nu, urarea este: crapati pana nu este prea tarziu. Apropo: reporterii vostri stiu ca nu-si vor primi banii? Cel putin nu la timp si nu cat ar fi trebuit. Sa auzim de bine de noi si de rau de voi! La fel si de unii politicieni care este (fie ei in barca PSD, fie in a Aliantei sau dintr-una intr-alta).