Dulce ramane in continuare uitarea romanului, si semne sunt ca nu ne vom face bine vreodata. Ieri s-a rotunjit un an de cand ne confruntam cu cea mai mare tragedie civila post 89. Pe 24 mai 2004 nesansa a facut ca 18 oameni sa se ridice impreuna la cer. Pompieri, ziaristi sau simpli gura-casca si-au gasit sfarsitul intr-o comuna al carei nume avea sa faca repede ocolul planetei: Mihailesti. De ce, se stie. Cum, s-a aflat. In continuare nu exista insa un adevarat vinovat, cei judecati ispasindu-si doar mioriticul rol de acar Paun.
Dupa incident, zile intregi a sarit de durere camasa de pe oficialitati. Saptamani la rand gazetarii s-au indignat, printre suspine, de cum a fost posibili ca doi dintre confrati sa moara atat de stupid, in timp ce incercau sa-si faca datoria. Stocul de lacrimi de crocodil a fost, si in acest caz, limitat, epuizandu-se destul de repede.
La un an de la tragedia din Mihailesti a ramas in urma o fantana, sapata de rudele celor doi ziaristi. S-a cladit un monument, in memoria pompierilor militari sacrificati mult prea de cruzi in misiune. Si au fost depuse cateva coroane de flori de catre oficialitati. Mult prea putini dintre colegii de presa si-au mai adus aminte de eveniment. Si mai putini l-au prezentat. Lacrimile de crocodil si-au dovedit, si de aceasta data, originea ipocrita.
Clubul soferilor deTIR care transporta doar produse periculoase a celebrat in mod tragic un an de la evenimentele din Mihailesti. O masina incarcata cu acid sulfuric a fost implicata ieri intr-un accident. Soferul a murit, acidul imprastiindu-se prin santuri ori sosea. Putea fi reeditarea catatrofa de acum un an. Nu ar fi fost nici o problema, pentru ca aveam lacrimile de crocodil la noi. La atat, macar, am ajuns sa ne pricepem. Cum sa evitam asemenea situatii, mai avem de invatat. Daca ne va duce vreodata capul.