Suparat, suparat sunt, Doamne, suparat! Cam asa erau versurile unei manele de "succes” care a putut fi auzita pe toate posturile TV, prin toate microbuzele si taxiurile si bineinteles pe la toate balcoanele de prin blocuri. Cu siguranta a auzit si tovarasul Iliescu, caruia i-a mers la inima zilele astea! Pai usor trebuie sa-i fi venit stimabilului mentor pesedist sa piarda teren in fata unora si altora, sa coboare de pe piedestalul pe care se suise si se sanctificase de-a lungul atator ani? Cu bratele deschise trebuie sa-l si primit el pe Geoana, ca o Bunicuta iubitoare in relatia cu nepotul ratacitor? Cu tot zambetul din urechea dreapta in cea stanga, afisat pentru cine n-are ochi de vazut in profunzime, Iliescu a suferit mult simtind ca nu mai este prioritatea numarul unu decat pentru o anumita parte a partidului, si anume doar pentru cei pe care i-a crescut, implicandu-se constient si cu simt de raspundere in educatia lor. Prin urmare, a incercat cat a putut sa pastreze aparentele, pentru a nu da impresia ca se retrage in mizerie, ci eventual pentru a muri intr-o relativa plina glorie. Si exact asa a murit si pentru cei care trecusera deja peste moartea lui teoretica din fruntea PSD, dar si pentru cei care mai aveau nevoie de un impuls pentru a da crezare certificatului de deces. Exact asa, adica in plina glorie, intr-un plin Congres PSD organizat dupa dorinta si obiceiurile suveranului inca nedetronat teoretic Iliescu, dupa un model modern, dar intr-o atmosfera puternic comunista, asa… ca pentru nostalgici. Lasand la o parte zvonurile si discutiile de culise, din ambele parti ale usilor (si din interior, si de pe holuri) dintre participanti, cum ca, peste tot, fiecare parte isi urmareste interesele si trage sforile ca favoritul ei sa iasa castigator, balanta a fost inclinata insusi de cel inca nedetronat, de cel care detinea pe fata si in umbra destula putere incat sa nu se reconsidere in cantitate neglijabila in ceea ce priveste factorii de decizie si de influenta pentru "binele partidului”. Iliescu, el este cel care si-a taiat craca de sub picioare, uitand, sub presiunea emotiilor din perioada premergatoare derularii lucrarilor si probabil si .. cu scuza varstei inaintate, in ce mileniu, secol, deceniu si mai precis an ne aflam, uitand la ce eveniment se afla si cat de mult cantareste in ochii "colegilor” o oarecare siguranta afisata, in ciuda mizei destul de mari, cel putin in aparenta. Stergerea cu un simplu cuvant a 15 ani jumatate de democratie l-au trimis instantaneu pe al doilea tatic preaiubit al tarii in epoca din care apartine inca sufleteste, daca trupeste este practic imposibil. Gafa l-a costat mult prea mult, dar este totusi de apreciat ca, desi muribund, a avut, inconstient, "decenta” de a-si bate singur un cui in cosciugul mentoratului, pentru a nu se lasa prada destinului si cursului firesc al lucrurilor (indiferent ce urmari vor fi peste ani). Pentru ca, probabil stie si el, este mai bine sa mori public de moarte buna si in plina "glorie”, decat sa te stingi incet-incet, fiind o povara atat pentru cei din jur, cat si pentru marele public. Si totusi, poate ca a fost putin cam prea tarziu...