Reactia sindicatelor la tentativele de modificare a Codului Muncii, intrat in vigoare de nici doi ani, par firesti intr-o democratie abia infiripata dupa 50 de ani de comunism. Primul care si-a propus aceasta ajustare a relatiilor de munca a fost chiar Cabinetul Nastase. Fie ca n-a avut timp, fie ca a folosit aceeasi tactica a temporizarii, exersata cu succes si in alte domenii, fosta guvernare n-a mai pus in aplicare planul de modificare a Codului Muncii. A venit in forta echipa lui Tariceanu, care ar fi vrut sa dea gata lucrarea in doua-trei luni. Dar si pentru noua guvernare situatia se prefigureaza sa fie tot o tentativa.
Comun celor doua initiative este un singur lucru: modificarea Codului Muncii se face la cererea investitorilor, mai ales straini, si pe baza unor indicatii de la organismele financiare internationale. Rapiditatea cu care noul ministru al Muncii a venit cu proiectul de modificare arata ca el a fost pritocit de multa vreme, inainte de alegeri, daca nu cumva el a fost primit pe tava, tradus si cu sublinieri. Dincolo de unele aberatii, rezultate dintr-o interpretare voit eronata a directivelor internationale in domeniu, modificarile propuse sunt mult prea numeroase ca sa nu nasca dubii in legatura cu onestitatea demersului. De aici si raspunsul destul de violent al sindicatelor.
Clasa muncitoare a avut un statut privilegiat in comunism. Nu se poate spune ca drepturile salariatilor erau respectate cu sfintenie, ba chiar nu prea conta asta. Lucru care se intampla si acum. In schimb, i se inoculase muncitorimii iluzia ca reprezinta forta care impinge lucrurile inainte si fara de care progresul nici n-ar exista. Cu aceasta iluzie a si intrat in capitalism. Desi, cu timpul, salariatul roman s-a obisnuit cu ideea ca este o marfa, instinctul ii spune ca propunerile de modificare a Codului Muncii pot duce la transformarea lui in simplu robot, intr-o biata scula vorbitoare.
Modul aproape brutal in care a incercat Guvernul Tariceanu sa impuna niste relatii de munca unidirectionale, doar dinspre angajator spre angajat, a fost resimtit ca pe o marginalizare totala a salariatului. Este exact socul pe care-l acuza sindicatele, care inteleg ca li se pune la cale, si lor, trecerea pe linie moarta. Socul marginalizarii pare atat de mare, incat s-a si trecut la aplicarea unui plan de lupta sindicala. Cabinetul Tariceanu a inteles pericolul si a dat un pas inapoi. Propune negocieri cu speranta ca acestea sa actioneze ca un anestezic si, in final, sa obtina rezultatul scontat. Uita un singur lucru: anestezia nu poate dura prea mult, decat daca doresti moartea pacientului.