Peste tot, Romania este cunoscuta pentru coruptia de care geme, pentru ospitalitatea de care da dovada, pentru femeile frumoase si pentru frumusetea locurilor. Si pentru multe altele. Privita din exterior, tarisoara asta iti poate lasa o anumita imagine. In interior insa parca lucrurile stau putin altfel. Daca as sta sa aleg o principala trasatura a poporului si a "romanului”, as alege egoismul. Probabil ca se poate considera ca egoismul este o trasatura a omului in general, dar mie mi se pare mult mai accentuata in ultima vreme. Inainte nu eram asa. Stiam ce este o familie, ce sunt prietenii, cum sa-i bucuram pe cei dragi, cum sa fim atenti si la viata care trece mult prea repede si nu uitam sa traim, desi aveam serviciu si griji personale, ca tot omul. Nu ar trebui sa uitam sa fim fericiti, am putea incerca sa nu mai fim egoisti si sa ne bucuram de micile placeri ale vietii, fara rautatile gratuite cu care, din pacate, ne-am obisnuit zi de zi. Romanul a ajuns sa calce pe cadavre pentru a-si atinge scopurile. Nu conteaza prietenia, nu mai conteaza in unele cazuri nici rudenia… si bineinteles ca nu conteaza nici demnitatea umana. Doar propria bunastare conteaza si nimic altceva. Si totusi, era o vorba care spunea ca egoistii nu prea vorbesc unii despre altii. Ar parea ca, la cat ne place noua romanilor sa vorbim, numai egoisti nu suntem. Si totusi, as zice ca egoismul merge mana in mana cu limbarnita. Nu ne putem lecui nici de una, nici de alta, tot la fel cum nici de imaginea pe care o lasam celorlalti nu prea putem scapa. Ar fi frumos sa facem, fiecare din noi, macar o data, un exercitiu simplu: sa incercam sa ne privim obiectiv, din exterior, si sa vedem daca ne multumeste imaginea noastra, daca suntem multumiti de relatiile cu cei dragi. Pentru ca, indepartandu-i, gonindu-i, tot noi avem de suferit, atunci cand vom ramane cu adevarat singuri, cand ceilalti vor obosi sa ne mai suporte toanele. De ce, cand le avem pe toate - presupunand ca le avem - ne simtim tristi? Pentru ca uitam de noi si egoismul se rasfrange inclusiv asupra relatiei noastre cu eul interior, pe care il privam de bucuria de a trai intr-o comunitate.