Aflu ca noul ministru al Culturii, d-l Adrian Iorgulescu, doreste sa puna in aplicare o idee a predecesoarei sale, d-na Mona Musca. O idee aiuritoare, din punctul meu de vedere, dar extrem de semnificativa pentru nivelul de patriotism - ca sa ma exprim politicos - al politicienilor de pe malurile Dambovitei. D-l ministru a declarat ca statul roman nu se poate ingriji de monumentele istorice din Romania. De aceea vor fi concesionate unor firme private, dornice sa profite comercial de prestigiul acelor vestigii. Si presupun ca d-l ministru a rasuflat usurat la gandul ca scapa astfel de corvoada grijii fata de un trecut, oricum mort. Cel putin, asa deduc din graba cu care a considerat „revolutionara“ aceasta „concesionare“.

Ce sa mai spui dupa asa ceva? Ma abtin sa marturisesc tot ce-mi trece prin cap in aceasta clipa. Ma multumesc sa fac trei observatii.

Prima se refera la faptul ca, foarte repede dupa decembrie ’89, am asistat la un fenomen uluitor. Seria privatizarilor din Romania a inceput cu privatizarea „interesului national“! Brusc, peste noapte, „interesul national“ n-a mai fost unul singur. Fiecare partid si-a „conceput“ propriul sau interes national. Si nu numai fiecare partid. Fiecare grup de interese, fiecare demagog. Asta au inteles, se pare, prin „pluralism“ facatorii democratiei autohtone. Transformarea egoismului de partid, de gasca, de clan, in „interes national“. Transformare care se asocia foarte bine si suficient de viclean - caci teoria suna atragator dupa experienta statului totalitar comunist - cu ideea ca statul trebuie sa fie „minimal“ si „discret“, cat mai „discret“. Si ce-a urmat? Statul s-a descotorosit din ce in ce mai mult de obligatiile sale firesti. N-au mai existat suficienti bani pentru Sanatate, pentru Cultura, pentru Invatamant, adica exact pentru acele domenii unde „discretia“ statului nu poate fi decat catastrofala. Statul a devenit „minimal“ acolo unde, intr-o logica normala, s-ar cuveni sa fie „maximal“. Dar a avut grija de domenii unde nu prea avea ce cauta sau unde trebuia sa dea dovada de o anumita retinere. Nu s-au gasit bani pentru Sanatate, pentru Cultura, pentru Invatamant, insa s-au cheltuit sume fabuloase pentru luxul demnitarilor, pentru mituirea presei, pentru asa-numitele „pomeni electorale“. Altfel spus, statul roman, si cel de azi, si cel din guvernarile anterioare, a procedat asemenea lui Pilat din Pont. S-a spalat pe maini de niste indatoriri nefacultative, invocand dificultatile „tranzitiei“. Nu s-a sinchisit decat constrans de greve sau de interese electorale ca lefurile profesorilor sunt (si continua sa fie) mizerabile, ca bolnavii alearga din farmacie in farmacie pentru a gasi un medicament compensat sau ca aruncarea culturii la periferia preocuparilor statului ameninta cu consecinte grave identitatea noastra. In schimb, din privatizari suspecte sau din alte „lovituri“ a aparut, sub obladuirea statului, o „noua clasa“, de capatuiti, posesori ai unor averi greu de justificat.

Acum, e privatizata si istoria. Suntem o tara cu putine monumente istorice, deoarece ne-a lipsit respectul pentru „ruinele“ ilustre, in ciuda demagogiei care se face pe tema „strabunilor“. Ne-a lipsit si inteligenta de a pricepe ca vestigiile pot juca un rol pretios in turism. Nu avem, ca grecii, ca italienii, ruine atat de celebre incat ele sa ocupe un loc important in bugetul national, dar n-am putea, oare, sa urmam, macar, exemplul americanilor (ca tot sta actuala Putere cu privirea atintita spre Washington) care considera delict ruperea unei crengi in padurile socotite „parc national“?

In fine, n-as vrea sa inchei inainte de a mai face o observatie. Acelasi ministru al Culturii se lauda ca are ca prioritate Catedrala Mantuirii Neamului. Personal, consider ca pentru „mantuirea neamului“, in ipoteza ca asa ceva ar interesa cu adevarat, exista alte urgente. Dar pot sa inteleg ca, daca Biserica vrea, vom avea si o catedrala, inainte de a avea spitale si scoli la nivelul cerintelor de azi. Ceea ce inteleg mai putin e de ce un stat laic se implica, prioritar, in edificarea unei catedrale, in timp ce-si concesioneaza monumentele istorice.