Citeam pe undeva ca presedintele Chirac nu a suportat ca un compatriot sa vorbeasca in engleza la Summitul UE si s-a suparat atat de tare, incat a simtit ca este de datoria lui sa protesteze. Si ca sa fie nemultumirea evidenta, a gasit de cuviinta sa protesteze ridicandu-se in acel moment de pe scaun si parasind sala. Cam ca un copil mustruluit de parinti sau suparat ca nu are prim-planul in relatiile de joaca, motiv pentru care isi ia jucariile si pleaca. Caz singular in planul relatiilor comportamentale la cel mai inalt nivel, venit tocmai de la un presedinte al unei natiuni ce se tine toleranta si civilizata. O adevarata mana cereasca, in aceste conditii, sommetul francofoniei, care il unge la suflet pe reprezentantul acelui popor care se tine cu nasul tot mai pe sus, lucru dovedit cu destula franchete chiar in cunoscutele declaratii la adresa poporului roman, formulate atunci, la buza stadionului, cum s-ar zice. Ce atata nationalism la ei nu inteleg. Si nu inteleg nici de ce atata lipsa de mandrie nationala dincoace, la noi. Adica ne lasam calcati pe ce avem mai scump, ne lasam injositi si inchidem si ochii, si gura, doar pentru a ne castiga... prietenia? Pai nu stiu despre ce prietenie ar putea fi vorba cand lipsa respectului este atat de evidenta incat ne doare. Si inghitim in sec. Si daca respectul nu mai exista, cum credem noi ca l-am putea recastiga in aceasta situatie, daca ne umilim si plecam fruntea in fata unor mojicii evidente? E adevarat ca mari valuri nu am putea face, din moment ce barcuta noastra jupuita e incercata rau de furtuni... Dar parca nici sa le dam apa la moara si sa ne luam de la gura in favoarea unor idealuri la care realitatea de la noi a renuntat de prea mult timp. Culmea e ca imi placea Franta, imi placeau francezii... Dar parca pe zi ce trece imi devin din ce in ce mai antipatici. Asa-i ca-s mai simpatici congolezii?